tap to open sidebar
tap to close sidebar

Învață Gustul

De ce nu au vrut oamenii să folosească furculiţa timp de câteva secole?

De ce nu au vrut oamenii să folosească furculiţa timp de câteva secole?

8 ian 2018 comentarii

Furculiţa este unul dintre primele lucruri pe care le punem pe masă atunci când ne pregătim să mâncăm. Nu ne imaginăm viaţa fără ea, mai ales că în cultura noastră mâncatul cu mâna este considerat un gest de proastă creştere. Totuşi, au durat sute de ani de la inventarea ei până la folosirea pe scară largă pentru că oamenilor li s-a părut pur şi simplu neinteresantă sau prea exotică.

Denumirea de furculiţă vine din latinescul ”furca”. La început, în Egiptul Antic a fost folosită ca ustensilă pentru gătit, ca mai apoi să fie utilizată ca tacâm, ca în vremurile noastre. Arheologii au descoperit urme ale folosirii furculiţelor în siteuri arheologice din China din timpul dinastiei Shang (1600 î.Hr.-1050 î.Hr). De asemenea, s-au găsit pictate în nişte morminte din perioada dinastiei Han scene în care oamenii mâncau cu furculiţe cu doi dinţi. În acele vremuri, erau confecţionate din lemn sau din oase de animale.

Şi romanii foloseau furculiţe de bronz sau de argint, multe rămăşiţe fiind expuse la muzeele din toată Europa. Evident, utilizarea ei depindea de clasa socială, de obiceiurile locale şi de ce tip de hrană urma să se consume.

Totuşi, inventarea furculiţei aşa cum o ştim noi astăzi a fost făcută în secolul al 4-lea de în Imperiul Bizantin. Prima înregistrare istorică a utilizării acestui tacâm în Europa a fost făcută de teologul şi cardinalul Peter Damian. Acesta spune că Theophano Sklereina, soţia Imperatorului Otto II, care a scos ustensila şi a folosit-o la un banchet oficial în 972, spre surprinderea tuturor. Apoi, în secolul XI-lea, pe teritoriul de astăzi al Italiei toată lumea mânca furculiţa, mai ales că pastele deveniseră foarte populare. La început acestea erau consumate cu un fel de cui lung.

În Franţa, furculiţa a fost introdusă la curtea regală de Caterina de Medici, iar în Portugalia de Infanta Beatrice, Ducesă de Viseu. Totuşi, de-abia în secolul al XVII-lea, a început să fie folosită de marea majoritatea a oamenilor, indiferent de clasa socială de provenienţă. Mâncatul cu mâna sau cu linguriţa de lemn sau de metal erau considerate mult mai simple, iar bărbaţii foloseau cuţitul pentru a tăia, dar şi pentru a duce hrana din farfurie în gură.  Furculiţa a rămas multă vreme la stadiul de instrument exotic, fiind utilizat rar la diverse dineuri.

În nordul Europei folosirea furculiţei a fost adoptată mai greu. Prima dată a fost menţionată în 1611 de Thomas Coryat într-un volum despre călătoriile sale în Italia, dar englezii au privit-o ca pe o ciudăţenie a italienilor. Mai mult, reprezentanţi ai bisericii au dezaprobat utilizarea furculiţei, spunând că este o ”delicateţe exagerată”. Au trecut mai bine de 100 de ani până când britanicii au acceptat să folosească tacâmurile, deşi francezii şi suedezii erau deja obişnuiţi cu ele.

Astăzi există peste 30 de tipuri de furculiţe, pentru diverse tipuri de preparate: pentru peşte, pentru homari, pentru măsline, pentru desert, pentru scoici, pentru plăcinte, pentru grătar. 

furculiţă istorie

Cristina Călin