tap to open sidebar
tap to close sidebar

Rețete Yummy

Radu Anton Roman: Porcul cel Sfânt

Radu Anton Roman: Porcul cel Sfânt

18 dec 2017 comentarii

Animal sacrificat ritual, porcul e un substitut strãvechi al zeului agrar, al grâului care moare şi renaşte, împreunã cu timpul.

Împreunã cu alte tradiţii specifice Anului Nou – celebrat mai înainte primãvara – sacrificiul porcului a fost transferat în perioada solstiţiului de iarnã, peste sacrificiul sângeros al taurului – cultul Zeului Mithra. Nu voi încerca aici sã vând castraveţi grãdinarilor, adicã sã vã învãţ pe dumneavoastrã ceva ce ştiţi probabil mai bine decât mine: cum sã dereticaţi porcul, de la rât la coadã şi din decembrie în aprilie. Dar am datoria sã vã informez despre unele tradiţii şi reţete care umplu, de secole şi an dupã an, cãmãrile româneşti la început de iarnã. Pentru cã oaia-i oaie şi vaca-i vacã, aşa-i, dar în România numai cine are porc iese din iarnã! Mã-ntreba mon ami Julien, într-un mai însorit, „Ce conserve mãnâncã românii iarna?“ Eram în Maramureş, i-am arãtat un godac hãpãind disperat nişte lãturi din troacã. „Asta da conservã!“ a-nceput franţuzul sã râdã „creşte ca inflaţia, o sutã de chile în cinci luni“. „Da, iar cu conservatul se ocupã de fapt madam Iarnã“. Tãiatul, împãrţitul, sãratul, afumatul sunt treburile parlagiului. Noi, fetele şi bãieţii gospodine, gãtim. ªi ce-am putea „gãti“ din porc, imediat dupã tãiere, altceva decât caltaboşi, cârnaţi, sângerete, tobã, piftie, chişcã, jumãri, carne în unturã la borcan, şi ce ne-o mai veni în minte, cã nici cultura asta a porcului nu e simplã – şunci fierte, coapte, afumate, slãnini afumate în saramurã, fierte, cu boia, kaiser, şorici cu sare, aşa e cu popoarele astea sãrace, n-aruncã nimic!

Au innuiţii o culturã a renului complexã – gastronomicã, textilã, arhitecturalã?   Au! Au zuluşii o pluriculturã a babuinului? Au. Deci suntem salvaţi, nu mai suntem singuri, fraţilor, în complexitatea noastrã culturalã!

ARTA TÃIERII PORCULUI

Porcul este considerat în vechi culturi animal sacru, animal emblematic pentru zei ai vegetafiei –Osiris (la egipteni, care îl identificã uneori chiar cu zeul), Demeter şi Persefone (zeiţe agrare la greci), sau Ceres (zeiţa romanã a grâului). O versiune a legendei lui Adonis aminteşte despre gelozia zeului rãzboiului, Ares, care a aţâţat un porc mistreţ ce l-a sfâşiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sacrificau ritual un porc şi îl mâncau în ospeţe publice.

Creştinismul a acceptat practica sacrificãrii porcului ca secvenţã a suitei de obiceiuri pregãtitoare a marii sãrbãtori a Crãciunului. Existã un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau dupã Sfântul Vasile (aproximatiu aceeaşi zi pe stil vechi), dimineaţa în zori – moment al zilei propice multor practici rituale. În unele zone, la Paşte este însã sacrificat un purcel „de lapte“, ale cãrui semnificaţii în acest moment de regenerare a naturii au la bazã credinţele în eficienţa beneficã asupra viitoarelor culturi a sacrificãrii strãvechiului spirit agrar.

„Dacã nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine“, „dupã Ignat, porcul slãbeşte“ spun bãtrânii (dar aceasta nu înseamnã cã nu sunt sate în care : porcul este tãiat a doua zi de Crãciun (Vâlcea, Bacãu, Prahova) sau a treia zi (Dâmboviţa), conform unor interdicţii privind consumul cãrnii de porc în prima zi de Crãciun. „Când tai porcul, sã fie lunã plinã“, „sã fie frig şi umed“- sunt condiţii cãrora, în sistemul de viaţã tradiţionalã, li se acordã mare atenţie.

Spaţiul trebuie curãţat bine şi este demarcat, „însemnãm locul printr-o linie“, practicã ce aminteşte ritualul de pregãtire a actelor sacrificiale la romani prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodatã, sunt respectate gesturi şi formule rituale pentru „consacrarea“ victimei: animalul este stropit cu apã sfinţstã, este aşezat cu capul spre rãsãrit, pe fruntea lui sau pe ceafã este trasatã cu cuţitul o cruce pe care se presarã sare, capul de porc este „tras cu râtul înapoi“, în casã sunt rostite formule rituale („Doamne ajutã!“, „Sã-l mâncãm cu sãnãtate!“).

*

Sarea, simbol de puritate şi curãţenie, este utilizatã în ritualul sacrificial încã de la romani, care o presãrau pe capul victimei (împreunã cu boabe de orz) sau o ardeau pe altar pentru îmblânzirea zeilor Penaţi, zei ocrotitori ai cãminului familial. Obiceiurile legate de „tãiatul“ porcului scot în euidenţã credinţele în valoarea lui de simbol al vieţii ca şi în legãturile „de sânge“ ce se realizeazã cu divinitatea (dar şi între comeseni) în timpul consumãrii cãrnii animalului sacrificat. Ca urmare, pãrul porcului (dupã ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sânge „pentru ca sã nu se stingã neamul porcilor“. De asemenea, sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioarã în scopuri etnoiatrice. Aceleaşi efecte tãmãduitoare sunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la porc negru tãiat în timpul ritual al zilei de Ignat).

Ansamblul ritual al „tãierii“porcului este încheiat prin masa comunã, numitã în genere „pomana porcului“, pe alocuri „praznicul porcului“ (Prahova). Ca formã de comuniune alimentarã ce constituie faza finalã a oricãrui act sacrificial, pomana porcului“ depãşeşte prin semnificaţiile ei conotaţiile alimentare. În vechi tipare de viaţã tradiţionalã, ea se desfãşoarã într-o atmosferã solemnã, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spiritualã a participanţilor la actul sacrificial înfãptuit. (Ofelia Vãduva – „Paşi spre sacru“)

radu anton roman tăierea porcului

Cristina Călin